În absenţa unei clauze contractuale specifice privind posibilitatea denunţării unilaterale a contractului, considerăm discutabile acele clauze care tind către o captivitate contractuală şi care au ca efect prelungirea duratei contractuale în mod automat şi succesiv; „la expirarea perioadei contractuale iniţiale, contractul se prelungeşte în mod automat şi succesiv, cu durate de 2 ani, dacă niciuna dintre părţi nu notifică celeilalte părţi încetarea acestuia după prima perioadă contractuală, respectând un termen de preaviz de 30 zile, respectiv la sfârşitul fiecărei noi perioade contractuale”.
De asemenea, am întâlnit clauze contractuale aparent deficitar formulate, însă atent construite, premeditate în scopul induce dubiul, de a interzice denunţarea unilaterală a contractului până la momentul maturităţii termenului asumat. Rolul lor se afirmă prin însăşi terminologia folosită în enunţ: „prezentul contract poate fi denunţat unilateral numai cu respectarea unui termen de preaviz de 30 de zile înainte de data expirării, încetării termenului contractual”. Dacă unim cele două clauze şi adiţionăm textul cu menţiunea privind acceptarea în mod expres a dispoziţiei contractuale (pentru a nu fi considerate clauze neuzuale, fără efect juridic), obţinem un efect cinic, însă legal. Lipsite de eficienţă juridică sunt şi acele clauze contractuale care, deşi permit părţii interesate să invoce denunţarea unilaterală, acestea devin active pe fondul întrunirii unor condiţii de culpabilitate în executarea obligaţiilor, ipoteze specifice rezilierii unilaterale şi nu instituţiei denunţării. Diferenţa este esenţială întrucât denunţarea unilaterală vizează în cele mai multe situaţii practice motive de oportunitate contractuală, şi nu un caz de culpă în executarea angajamentului asumat, cum se întâmplă în cazul rezilierii. Deşi clauza privind posibilitatea denunţării unilaterale poate fi interpretată în sensul unei insecurităţi contractuale, rolul său rămâne esenţial, fiind o expresie a libertăţii de voinţă juridică în materia contractelor civile, şi nu o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. În contextul juridic analizat, în sfera drepturilor şi intereselor private, există şi o categorie de contracte incompatibilă cu instituţia denunţării unilaterale, o categorie individualizată printr-o natură juridică specifică, irevocabilă, astfel statuată prin excepţia şi exigenţa legii.
Pentru o eficienţă juridică deplină, distructivă de contract, clauza privind denunţarea unilaterală nu trebuie sa fie condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii sau premise, cu excepţia acordării unui termen de preaviz, nu trebuie motivată sau sancţionată prin măsuri compensatorii alocate în beneficiul celeilalte părţi (deşi dreptul de retragere din contract poate fi recunoscut în schimbul unei compensaţii băneşti cu rolul de a atenua pierderea suferită de cocontractant prin faptul denunţării).
Insistăm pe aceste aspecte practice privind dreptul de retragere din contract întrucât captivitatea contractuală pe termen mediu sau lung, poate influenţa negativ situaţia financiară şi economică a unei societăţi, mai ales în cazul contractelor strategice, primare, care asigură fluxul comercial specific activităţii acesteia. Contractul trebuie sa menţină un echilibru între oportunitatea economică şi rigoarea juridică – prudenţa, exigenţa specifică controlului juridic.