Filmul Nunta mută (regizat de Horaţiu Mălăele), pune în evidenţă o parte din tragedia spiritului românesc. O tragedie simplă şi imperfectă, care arată cruzimea pragmatismului în faţa inocenţei. Prin inocenţă sau prin naivitate, rişti să te îneci în valurile istoriei absurde (fraza trebuie înţeleasă în sensul ei corect). De altfel, filmul reprezintă o capodoperă lipsită de orice tentă de consolare, dimpotrivă.
Cultura satului este cultura românului autentic, reprezintă puntea dintre obşte, comunitate şi societate. Aici sunt toate izvoarele.
În concepţia lui Petre Tuţea, ţăranul este omul absolut. Pentru mine, ţăranul este omul în permanenţă urmărit, observat şi evaluat de duhul suferinţei. Nu există ţăran fără acestă patimă în suflet.
România are o istorie cu multe răni neînchise. În mijlocul istoriei României este ţăranul român, cu mila sa creştină. Mila creştină este frumuseţea ţăranului, iar această calitate s-a integrat istoric în spiritul şi în cultura poporului nostru.
Toate obiceiurile şi tradiţiile săteşti fac parte din cultura României, iar spiritul satului, în mod originar, ne conturează identitatea, românismul.
Înainte de a fi o entitate materială, satul constituie o geografie mentală în care normele tradiţionale creionează o autentică conştiinţă comună. Aici legile conştiinţei, deşi nescrise, sunt codificate în practici cu rădăcini derivate din obiceiul pământului. Bunăoară, între vatra satului şi capătul satului trebuie să fie cimitirul. În zilele de “Sâmbăta Morţilor” se dă de pomană.
Ţăranul român este rapsodul durerii, el nu are patima pământului, ci nevoinţa “pâinii”, “pâinea noastră cea de toate zilele”. El a construit din toată suferinţa sa o religie proprie, crezul în dreptatea divină, dincolo de orice justiţie împărţită de om.
La ţară, când zici “săru’ mâna”, de fapt îţi cinsteşti toţi bătrânii.
Toţi bătrânii acestui popor, adormiţi, cei ce au luptat pentru acest pământ sacru, indiferent de mijloace, ei formează nuanţa frumosului; pomenindu-i ne vindecăm de urât şi de rău. Naţionalizarea identităţii româneşti este legată de creştinismul românesc născut la sat; “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”; aici nu-i loc pentru nicio controversă teologică. Dacă scormoneşti pământul găseşti sarea din lacrimi şi picături din ceară veche, reminiscenţa lumânărilor arse; să punem flori pe altar în amintirea şi pomenirea bătrânilor noştri.
“Istoria se scrie prin boabele de grâu, istoria se scrie prin apele din râu, istoria se scrie prin limba cea de dac.” – (Niculae Soare, Istoria se scrie).
Pe strada Bisericii îţi aminteşti în fiecare zi că Dumnezeu există. Clopotul strigă tainic:
“Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viață dăruindu-le.”
S.G.